mercoledì 13 aprile 2011

Lacrimile.

Eu nu ştiu în care ţară s-au întâmplat lucrurile pe care mi le-a povestit o moldoveancă bolnavă de cancer. O citez aproape integral:

„Sunt oncologică şi am fost trimisă la radioterapie. Acolo doctoreasa m-a privit şi a zis doar atât: „300 de lei mie şi 50 pentru sora medicală”. Când am auzit, m-au podidit lacrimile, dar am scos banii pentru că mă gândeam că, dacă nu le dau, cine ştie ce doză mi-or da... După procedură am revenit în salon, iar peste puţin timp intră şi femeia de pe patul de alături, care a fost şi ea la aceeaşi procedură. Plângea. I-au cerut aceeaşi taxă... Dar nu avea atâţia bani. I-a spus doctoresei că are numai o sută de lei, pe care şi i-a lăsat de drum, că bărbatul ei este cioban şi că va primi banii tocmai la toamnă, dar, dacă vrea doamna doctoreasă, ea ar putea să-i aducă nişte caş dulce ori nişte brânză. Doctoreasa i-a zis, urât, că nu o interesează brânza. ...Nu ne-a mai spus dacă i-au făcut sau nu iradierea. Pur şi simplu şedea şi plângea. Între timp ne-au adus mâncarea. Supa era mai mult apă în care pluteau nişte boabe de mazăre uscată. Noi, care mai aveam mâncare de acasă, am vărsat-o, iar sărmana femeie prinse a sorbi încetişor. Sorbea şi plângea, iar lacrimile mari, cât boabele celea de mazăre uscată, picurau încet în supă. Ea le lua din nou cu lingura din strachină şi le ducea la gură… Plângea şi sorbea propriile lacrimi. Am început şi noi să plângem alături de ea. Spuneţi-mi, de ce se întâmplă aşa ceva în ţara asta?..”, mă întrebă moldoveanca bolnavă de cancer.